Model de decizie raţională în achiziţiile publice. Dilema prizonierului

Consilier juridic Daniel JURJ

Factorii de decizie trebuie să țină seama de standardele morale ale societății în care activează și să ia în calcul responsabilitatea socială pe care o au, atunci când trebuie să aleagă un parcurs pentru organizația pe care o reprezintă.

O persoană care ia o decizie, alege cea mai bună acțiune ținând cont mereu de un sistem stabil de preferințe și constrângeri, care îi este caracteristic, respectiv luând în calcul beneficiile și deserviciile (costurile) aduse de acțiunea supusă procesului decizional.

Alternativele relevante la o decizie sau limita rezonabilă de procesare a informaţiei înainte de luarea deciziei sunt lucruri imposibil de redat sub forma unei liste rigide şi exhaustive de criterii, dar acestea pot rezulta prin aplicarea unui set de norme cuprinzând scopurile, opiniile, valorile şi preferinţele care stau la baza deciziilor.[1]

Din acest punct de vedere, în procesul decizional în domeniul achiziţiilor publice rezultă necesitatea elaborării la nivelul autorităţii contractante a unui set de norme specifice privind planificarea achiziţiei publice şi definirea cerinţelor autorităţii contractante.

Conform teoriei alegerii raţionale, actorul raţional va fi mereu capabil să ia o decizie în faţa mai multor opţiuni, va clasifica opţiunile pe care le are la dispoziţie în ordinea preferinţelor, o va alege întotdeauna pe cea mai bine clasată şi va lua mereu aceeaşi decizie când va fi confruntat cu aceleaşi opţiuni.

Teoria alegerii raţionale presupune că există mai multe etape clare în procesul de luare a deciziei[2]:

-identificarea naturii problemei;

-determinarea obiectivelor subsumate rezolvării problemei;

-identificarea tuturor opţiunilor posibile pentru atingerea obiectivelor;

-evaluarea consecinţelor asociate fiecărei opţiuni

-selectarea opţiunii celei mai potrivite.

Trebuie precizat faptul că, în viața reală, o persoană este rațională atunci când nu arată inconsistențe în comportamentul său decizional, dar niciodată aceasta nu va putea să acționeze exact ca ipoteticul actor economic rațional din teoria clasică.

Conducătorul autorităţii contracatante, în procesul decizional în atribuirea contractului de achiziţie publică trebuie să aibă în vedere în principal următoarele aspecte:

-selecţia celei mai bune abordări de centralizare a procesului de achiziţie publică;

-oportunitatea şi modalitatea de divizare în loturi a contractului de achiziţie publică;

-strategia de atribuire a contractului de achiziţie publică;

-utilizarea diferitelor proceduri competitive de atribuire a contractului de achiziţie publică.

Calitatea actului decizional în procesul de achiziţii publice poate fi afectată de următorii factori:

-conducătorul autorităţii contractante nu are acces la absolut toate informațiile necesare pentru luarea deciziei, de cele mai multe ori o serie de consilieri are o mare influență în luarea deciziei. În achiziţiile publice, un decident de top, deși are decizia finală într-o problemă de achiziţie publică, o poate lua doar după ce aceeași problemă a trecut printr-o serie de analize în structuri subordonate, cu obiective distincte. Toate informațiile sunt greu de obținut, și este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri decidentul să nu aibă acces complet la acestea din diferite motive (resurse de documentare insuficiente, informații ascunse sau inacceptabile);

– preferințe personale. având în vedere faptul că individul care este pus în fața unei decizii acționează mereu în mod egoist, urmărindu-și numai propriile interese;

– diferite constrângeri – de exemplu cea a timpului – care pot împiedica factorul de decizie să analizeze în mod complet rațional toate opțiunile, înainte de a o alege pe cea mai bună;

-înţelegerea necorespunzătoare a factorilor economici și a influențelor economice asupra procesului decizional și asupra proceselor de achiziții publice.

DILEMA PRIZONIERULUI

Dilema prizonierului este un paradox, componentă centrală a teoriei jocului. În cazul dilemei este vorba despre un ,,joc de tip sumă non-zero” care a fost formulat de către Merrill Flood și Melvin Drescher, angajați ai companiei RAND Corporation. Aceştia descriu o dilemă socială ca pe un joc între două persoane, care arată cum pot conduce hotărârile raționale individuale la rezultate colective neoptime. Termenul ,,dilema prizonierului” a fost formulat de Albert Tucker de la Universitatea Princeton.

Deşi a fost conceput ca un joc între două persoane, dilema prizonierului poate fi extinsă la un număr de n persoane şi repetat de n ori pentru a se apropia de o situaţie reală.

Dilema prizonierului, teoretizată deseori de matematicieni ca parte a teoriei jocului, nu se aplică numai în psihologia socială ci și în mediul economic.

Dilema prizonierului prezintă situaţia a două personaje, Al Fresco şi Joe Prison. Cei doi au fost arestaţi pentru vagabondaj şi sunt suspectaţi de complicitate la un jaf, dar nu sunt destule indicii pentru a-i condamna.

Procurorul îi interoghează în celule diferite şi le face amândurora următoarea ofertă: ,,Dacă recunoşti că prietenul tău a participat la jaf, dar prietenul tău nu o face, vei fi eliberat iar vina va cădea pe el şi viceversa dacă el recunoaşte. Dacă recunoaşteţi amândoi, veţi primi o sentinţă moderat de lungă. Dacă niciunul dintre voi nu recunoaşte, veţi fi condamnaţi pentru vagabondaj minor”.

Sentinţele sunt reprezentate pe luni, în următorul tabel, primul număr reprezentând sentinţa lui Al iar al doilea sentinţa lui Joe. (Minusul este pus înaintea fiecărui număr pentru a reaminti că în acest caz, o valoare mare este nefavorabilă)

Care este logica situaţiei reprezentate în tabelul de mai sus? Imaginaţi-vă raţionamentul lui Al, ar trebui să mărturisească sau nu? Dacă Al crede, din diferite motive, că Joe va recunoaşte, atunci, Al realizează că are de ales între 8 luni în puşcărie (dacă recunoaşte) şi 15 luni (dacă nu recunoaşte). Să recunoască este clar cea mai bună strategie.

Dacă, pe de altă parte, Al crede că Joe nu va recunoaşte, atunci (din a doua coloană) Al îşi dă seama că are de ales între a fi eliberat (dacă recunoaşte) şi o lună în închisoare (dacă nu recunoaşte). Din nou, a recunoaşte este cea mai bună variantă pentru el. Chiar dacă, folosind logica asupra situaţiei, Al a trebuit să-şi imagineze mai multe situaţii, în final acestea sunt irelevante. Indiferent de ce face Joe, cel mai bun lucru pe care îl poate face Al este să recunoască.

Se observă că Joe este în exact aceeaşi situaţie ca şi Al, iar Joe ajunge la aceeaşi concluzie, să recunoască, fiind cea mai logică soluţie. Astfel echilibrul acestui joc (mai precis, echilibrul Nash), rezultatul luării deciziilor celor mai raţionale de către cei doi jucători, este ca amândoi să recunoască.

Acest rezultat pare a fi paradoxal. Comparaţi echilibrul recunoaştere/nerecunoaştere (care rezultă în 8 luni de puşcărie pentru amândoi) cu varianta când niciunul dintre ei nu recunoaşte (care rezultă în condamnare la o lună de puşcărie pentru amândoi). Amândoi ar fi în câştig dacă nu ar recunoaşte.

Există o contradicţie între ce este raţional la nivel individual şi ce este raţional colectiv. Luarea celei mai bune căi individuale rezultă la agravarea situaţiei amândurora mai mult decât ar trebui. Fiecăruia i-ar fi mai bine dacă ar putea reuşi să coopereze, însă nu pot. Dacă unul ar decide să acţioneze urmând interesul comun prin a nu recunoaşte, atunci, conform logicii, este în interesul rivalului să recunoască.

Vom considera un rezultat ca fiind eficient dacă nu există o alternativă care ar avantaja nişte participanţi, însă nu ar dezavantaja pe nimeni. Pentru a inversa această definiţie, rezultatul este considerat ineficient dacă există altul pe care ceilalţi îl preferă în unanimitate. În dilema prizonierului, rezultatul de (-1,-1) este eficient, la fel ca (-15,0) şi (0,-15). Am văzut că echilibrul în dilema prizonierului este ineficient.

Dilema prizonierului demonstrează faptul că actorii care nu reuşesc să coopereze pentru beneficiul lor reciproc nu sunt în mod necesar proşti sau iraţionali, aceştia pot să gândească perfect raţional. Dilema prizonierului este o paradigmă pentru mai multe tipuri de interacţiuni economice şi de afaceri.

De exemplu, două firme sunt în competiţie pentru vânzarea aceluiaşi produs. Logica maximizării profitului le forţează pe amândouă să vândă mai ieftin când amândouă ar avea un profit mai mare dacă ar pune un preţ mai mare. Două naţiuni care fac schimburi între ele sunt ghidate de motivaţii raţionale de interes naţional pentru a stabili bariere de schimb, când amândouă ar fi în avantaj dacă acestea ar fi eliminate. Pescarii exagerează cu pescuitul într-o anumită zonă şi extermină peştii, spre pierderea tuturor. O potenţială autoritate contractantă şi un potenţial vânzător se târguiesc atât de mult că ajung la o înţelegere potenţială asupra unui preţ, în ciuda faptului că există preţuri care ar fi avantajat amândouă părţile dacă tranzacţia ar fi avut loc.

La demararea unei proceduri de achiziţie publică, în mod normal, autoritatea contractantă trebuie să ia decizii fără să cunoască strategia şi decizia viitorilor ofertanţi. De asemenea ofertanţii participanţi la procedură sunt nevoiți să ia tot timpul decizii fără a cunoaște strategia și decizia concurenței.

De aceea, dilema prizonierului este invocată ca model de logică în susţinerea consultărilor preliminare ale pieţei pentru a evalua structura, aptitudinile și capacitatea pieței și pentru a informa operatorii economici cu privire la proiectele și cerințele autorităţii contractante. Existând consultare, calitatea procesului de achiziții publice poate fi îmbunătățită, prin implicarea autorităţii contractante pe piață într-un stadiu mult mai incipient, acest lucru necesitând încredere reciprocă, care poate duce la o mai bună relație pe termen lung între autoritatea contractantă și furnizor.[3]

Directiva 2004/18/CE privind achizițiile publice de lucrări, bunuri și servicii indică dialogul competitiv, ca pe un instrument juridic adecvat pentru achiziționarea de proiecte complexe. Cu toate acestea, înainte de a începe orice procedură oficială de achiziții publice, directiva și jurisprudența UE deschide posibilitatea ca, în cazul unui de proiect deosebit de complex, autoritatea contractantă să poată conduce un dialog preliminar de piață cu experții, pentru a colecta informații și feedback-ul de pe piață privind existența, fezabilitatea și costurile soluțiilor posibile.

Participanţilor la dialogul preliminar nu li se poate interzice participarea în calitate de ofertanţi la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, dar aceştia trebuie să probeze faptul că, în circumstanţele situaţiei, experienţa pe care au dobândit-o nu este în măsură să conducă la distorsionarea concurenţei.[4]

Dilema prizonierului reprezintă, de asemenea, unul din cele mai frecvente exemple utilizate pentru înţelegerea scopului unor înţelegeri frauduloase între operatorii economici care pot participa în calitate de ofertanţi în cadrul unei licitaţii, pentru a reduce concurenţa reală şi a influenţa rezultatul licitaţiei.[5]

O astfel de analiză prezintă importanţă, de exemplu, pentru determinarea cazurilor în care atribuirea unor contracte pe loturi trebuie efectuată prin proceduri separate şi nu simultan pentru a preveni înţelegeri frauduloase între ofertanţi, cu efecte dezavantajoase din punct de vedere al costurilor, pentru autoritatea contractantă.

                                                                                                          

---

]]>