Month: September 2014

Avocat Mihai – Tudorel POPA

În contextul economic actual de restrângere a bugetelor atât în demeniul public cât și în mediul privat, orice cheltuială suportată a devenit importantă pentru reprezentanții autorităților contractante sau managerii operatorilor economici participanți la procedurile de atribuire a contractelor de achiziție publică. Iar cum printre cheltuielile aferente derulării acestor proceduri se numără și cele de soluționare a litigiilor, considerăm ca fiind utilă o analiză rapidă a regimului juridic și a jurisprudenței relevante în materie de cheltuieli de soluționare a contestațiilor în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (CNSC) și a plângerilor împotriva deciziilor pronunțate de acest organism administrativ-jurisdicțional.

Temeiul juridic al acordării cheltuielilor de soluționare a contestațiilor în fața CNSC îl reprezintă art. 278 alin. (8)[1] din Ordonanța de urgență nr. 34 din 2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. În stabilirea și dovedirea cuantumului acestora sunt incidente prevederile dreptului procesual comun, respectiv art. 452 din Codul de procedură civilă (C. Proc. Civ.). În materia achizițiilor publice, atât în procedura de soluționare a contestațiilor desfașuratăîn fața CNSC, cât și în etapa de soluționare a plângerilor formulate împotriva deciziilor CNSC, de principiu, fiecare parte litigantă va suporta costurile pe care le implică pentru ea desfășurarea litigiului, având opțiunea de a și le recupera în ipoteza în care obține câștig de cauză.

Astfel, CNSC poate obliga partea în culpă, la cerere (spre deosebire de dreptul comun unde o astfel de măsură se poate acorda și din oficiu) la plata cheltuielilor efectuate în cursul soluționării contestației, evident cu dovedirea cuantumului acestora. Atât prevederile Codului de procedură civilă cât și jurisprudența naționalăși a Curții Europene de Justiție (CEDO), au stabilit că pot fi restituite doar cheltuielile efectiv efectuate, necesare și a căror valoare este rezonabilă.

Prin Decizia nr. 405/04.02.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se constată “realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil”[2]. În aceeași decizie, Înalta Curte apreciază că onorariul de succes nu trebuie suportat de partea care a pierdut procesul, deoarece această cheltuială neefectuată până la data judecății nu este imputabilă părții căzute în pretenții, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectuate de avocat ce are un puternic caracter benevol și voluptoriu pentru partea promitentă.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor, similar instanțelor de judecată, CNSC va interpreta art. 451 C. Proc. Civ. în sensul în care acesta a fost instituit de legiuitor și anume: evitarea îmbogățirii unei părți sau a sărăcirii celeilate părți prin rambursarea unor onorarii excesive, asigurarea unui onorariu just care să nu fie abuziv sau disproporționat și stabilirea unor cheltuieli echitabile sub aspectul proporționalității.

Atât CNSC cât și instanțele de judecată pot cenzura cuantumul cheltuielilor solicitate, situație frecvent întâlnită, mai ales în cazul contestațiilor admise în parte. În acest sens, Decizia nr. 2732/R-CONT din 2012 a Curţii de Apel Piteşti face referire la situația în care o parte a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de aproximativ 166.000 lei, reprezentând plata serviciilor judiciare prestate, dovedite cu extrasul de cont. Având în vedere cuantumul ridicat al cheltuielilor solicitate, instanța a procedat la analiza acestora sub aspectul proporționalității. Raportat la valoarea contractului ce face obiectul procedurii de achiziție publică (aproximativ 151.500.000 lei – valoare estimată conform fișei de date) cuantumul cheltuielilor reprezintă în jur de 0,1%. Ținând seama de complexitatea cauzei raportată la volumul mare de documente aflate la dosarul cauzei, la conținutul acestora, la prestația avocaților sub aspectul redactării actelor de procedurăși al susținerii concluziilor orale, instanța constată că nu se impune o diminuare a acestora și obligă partea căzutăîn pretenții la plata sumei de 165.797,69 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

În etapa soluționării contestațiilor în fața CNSC, spre deosebire de etapa soluționării plângerilor împotriva deciziilor de către instanțele de judecată, nu se pot solicita cheltuieli reprezentând taxe judiciare de timbru sau timbru judiciar, deoarece jurisdicția în fața Consiliului nu este supusă niciunei taxe de timbru sau timbru judiciar.

Pornind de la prevederile art. 453 alin. (1) C. Proc. Civ., în sensul cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de către partea care pierde procesul, s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin pierderea procesului. Culpa procesuală nu presupune neaparat reaua-credință. Culpa procesuală existăși în situația în care cererea a fost anulată ca netimbrată, când cererea s-a perimat sau s-a respins, întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Cheltuielile de judecată trebuie să acopere, pentru cel care a câștigat, în totul și în exclusivitate procesul, toate sumele avansate în vederea realizării judecății și doar sumele care au fost efectiv plătite. Nu intră însă, în cuantumul cheltuielilor de judecată, cheltuielile cu totul nejustificate sau cele provenite din greșeala auxiliarilor justiției (cheltuielile făcute de mandatar în afara exercitării mandatului, taxele judiciare plătite pentru eliberarea diferitelor documente, care nu au nicio legatură cu hotărârea). Nu fac parte din sfera cheltuielilor de judecată nici amenzile judiciare la care partea a fost obligată, pentru că din culpă sau cu intenție a pricinuit amânarea judecății. Un exemplu în acest sens este decizia civilă nr. 2355 din 27 septembrie 2012 prin care instanța, deși reține că intervenientul în interes propriu este îndreptățit să obțină cheltuieli de la partea căzută în pretenții, admite doar în parte cuantumul acestora, motivat de faptul că în ceea ce privește onorariul avocațial solicitat în cuantum de 3.500 lei, acesta nu a fost dovedit, la dosar, existând doar factura aferentă acestuia, intervenienta neputând dovedi încasarea efectivă a acesteia. Prin aceeași decizie însă, au fost acordate intervenientei cheltuielile ocazionate de deplasarea până la sediul instanței, conform bonului fiscal anexat în copie la dosarul cauzei.

O altă situație, des întâlnită în practică, o reprezintă acordarea cheltuielilor de soluționare contestatorului, chiar dacă contestația sa a fost respinsă ca ramasă fără obiect, urmare a măsurilor de remediere adoptate de autoritatea contractantă. În acest sens, opinia majoritară întâlnită în practică este următoarea: deși actul vătămător atacat a fost remediat de către autoritatea contractantă, în baza art. 256³              alin. (1) din OUG 34/2006[3], acesta exista și producea efecte în momentul în care a fost sesizat Consiliul, culpa procesuală a autorității existând la momentul declanșării litigiului.[4]

Omisiunea părții de a solicita restituirea cheltuielilor efectuate nu conduce la stingerea dreptului, partea interesată având posibilitatea să-și valorifice acest drept și pe calea unei acțiuni separate. Problema care se pune în această situație este dacă o astfel de cerere este de competența CNSC sau de competența unei instanțe de judecată de drept comun. Având în vedere că un asemenea litigiu este unul nou, distinct de cel anterior, considerăm că determinarea instanței competente din punct de vedere material și teritorial pentru soluționarea acestuia se va realiza potrivit regulilor de drept comun în materie [art. 94 pct. 1 lit. j) C. Proc. Civ.][5]. De asemenea, art. 286 alin. (1) din OUG 34/2006[6] ne arată că instanța de soluționare a unei astfel de cereri este secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante. Totuși, în antiteză cu argumentele de mai sus, s-a pronunțat Judecătoria Sectorului 3 București, care prin Sentința civilă nr. 131 din 05.05.2012 a dispus că cererea prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de soluționare a contestației este de competența CNSC.

Într-o altă cauză, contestatorul a solicitat acordarea de cheltuieli ocazionate de soluționarea unei precedente contestații admise de CNSC. Această solicitare a fost respinsă, deoarece CNSC se pronunță doar asupra cheltuielilor efectuate pentru soluționarea contestației care formează obiectul dosarului pendinte (pe rol la momentul soluționării) , neputând obliga părțile la plata unor cheltuieli efectuate în cursul soluționării contestațiilor care au făcut obiectul altor dosare anterioare.

În cuprinsul art. 451 alin. (1) C. Proc. Civ. sunt enumerate tipurile de cheltuieli de judecată care pot fib solicitate, printre care și ”onorariile avocaților”. În soluționarea unor contestații, CNSC a respins capetele de cerere care vizau acordarea cheltuielilor de soluționare pe motivul căîn respectivele cauze serviciile juridice au fost prestate de societăți comerciale neînregistrate ca formă de exercitare a profesiei de avocat, conform Legii nr. 51/1995, și neabilitate săîncaseze onorarii avocațiale[7].

În confirmitate cu art. 453 C. Proc. Civ., subiectul obligației de plată a cheltuielilor de judecată este ”partea care pierde procesul”. Cel ce urmează să platească cheltuielile de judecată este participantul în procesul civil care a avut calitatea de parte. Prin ”parte”, însă trebuie să se înțeleagă nu numai reclamantul și pârâtul, dar și intervenienții.

În ceea ce îi privește pe intervenienții accesorii (cei care intervin în favoarea unei alte părți în litigiu, practica în materie este împărțităîn funcție de argumentele aduse de aceștia și de aportul acestor argumente în soluționarea litigiului.

Astfel, spre exemplu, prin Decizia nr. 4620/528 C10/4732 din 20.12.2013, CNSC a admis cererea de intervenție și ”observând că există cheltuieli avansate de intervenient în soluționarea contestației, … admite solicitarea intervenientului de obligare a contestatorului aflat în culpa la plata cheltuielilor efectuate de acesta în cursul soluționării cauzei.”[8] Cheltuielile ocazionate în această cauză au fost în cuantum de 1200 euro, reprezentând ”servicii de redactare, semnare, depunere, susținere a cererii de intervenție și orice alte acte de procedură…; asistență juridicăși reprezentare intervenient în fața CNSC conform contractului de asistență juridică nr. xxxxx/xx.xx.2013, facturate cu factura nr. xxxx din xx.xx.2013, depusă la dosarul cauzei.”[9]

În același sens, prin decizia nr. 2202 din 05 martie 2013, Curtea de Apel Craiova a admis plângerea formulată de petent şi cererea de intervenţie în interesul petentului, întrucât apărarea făcută de intervenient a dus la pronunţarea unei soluţii favorabile acestuia și a obligat intimatul la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 1.860 lei către petent şi de 1.860 lei către intervenient.

În sens contrar s-au pronunțat Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1098 din 1 martie 2012 și Curtea de Apel Timișoara, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 146 din 21 martie 2012. Acestea au respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intervenient, întrucât acesta trebuie să suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat, ori nu, în favoarea părţii pentru care a intervenit. Cele două Curți de Apel și-au argumentat soluţiile pe motiv că intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care a căzut în pretenţii.

Din analiza jurisprudenței evocate anterior constatăm că, atât CNSC cât și curțile de apel competente trebuie să realizeze în continuare eforturi de unificare a practicii, astfel încât să fie asigurată o predictibilitate ridicată în ceea ce privește soluțiile pronunțate cu privire la cheltuielile de soluționare a litigiilor privind achizițiile publice.

Articol publicat in luna mai 2014 in Revista de Achizitii Publice

***

[1] Art. 278 alin. (8) din OUG 34/2006 – În cazul admiterii contestaţiei, Consiliul poate obliga, la cerere, partea în culpă la plata cheltuielilor efectuate în cursul soluţionării contestaţiei.

[2] Dumitru-Daniel Șerban – Suport de curs Master Achiziții Publice Concesiuni Parteneriat Public-Privat

[3]Art. 256³ alin. (1): După primirea unei contestaţii, autoritatea contractantă are dreptul de a adopta măsurile de remediere pe care le consideră necesare ca urmare a contestaţiei respective. Orice astfel de măsuri trebuie comunicate contestatorului, celorlalţi operatori economici implicaţi în procedura de atribuire, precum şi Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, nu mai târziu de o zi lucrătoare de la data adoptării acestora.

[4] ÎCCJ, secția CAF, Decizia nr. 3513 din 16 octombrie 2008

[5] Art. 94 pct. 1 lit. j) C. Proc. Civ.: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

[6] Art. 286 alin. (1): Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

[7] Decizia nr. 2901 din 13 august 2013; Decizia nr. 11324 din 12 septembrie 2013

[8] Decizia CNSC nr.  4620/528 C10/4732 din 20.12.2013

[9] Decizia CNSC nr.  4620/528 C10/4732 din 20.12.2013

]]>